O leapsa despre blog

Si acum sa onorez, cu multa placere, o leapsa primita de la Mar Rosu

Cand am inceput sa scriu ? – Anul trecut, cred ca in luna noiembrie. Recunosc doar ca mi-a luat muuult pana am scris primul post.

Ce ma motiveaza sa scriu pe blog? – Pai, ma cam gandesc sa-mi fac bagajul si sa incep o noua viata in Italia si cum nu prea sunt sigura de asta, incerc sa-mi scriu gandurile nergu pe alb, si poate asa o sa inteleg, ce e mai bine pentru mine. Mai sunt si alte decizii pe care trebuie sa le iau si vreau ca atunci cand o sa o fac, (si mai ales dupa) sa nu am regrete. Iar blogul imi va fi martor. Daca urmatorele luni vor fi un chin, o sa plec fara regrete. Daca nu, sa vedem….

Care a fost idee initiala de la care am pornit ? Asa cum am spus si aici , Imperfectgirl se face „vinovata” de existenta blogului meu. Initial am vrut sa fie o scrisoare pentru un el, pe care sa o citeasca atunci cand voi fi departe. Sa intelegeala niste lucruri. Apoi mi-am dat seama ca-s tampita 🙂 si mi-am facut blog fix pentru mine, pentru sufletul meu. Eu zic ca ma ajuta sa ma inteleg pe mine.

Cum reactionez la comentarii negative ? – Ma bucur cand sunt contrazisa, nu am nimic impotriva, atunci cand cineva imi spune ca gresesc, mai ales daca are si argumente. De-a lungul timpului am invatat sa analizez cu atentie criticile si sa invat din ele (acolo unde e cazul). Daca prin critici intelegem nesimtire, lucrurile se schimba. Drastic.

Ce fel de linkuri tin in blogroll ? – Blogurile pe care le citesc (si pe alocuri citesc zi de zi).

Cum m-a schimbat pe mine blogul ? – In bine !! Printre altele, m-a ajutat sa imi dau demisia de la un job (si pe zi ce trece, nu fac decat sa ma felicit pentru decizia luata) ! Sa zicem ca viata e destul de aglomerata, facem o mie de chestii pe zi, iar seara, ideile care-mi raman, le expun aici. Iar la sfarsitul unei luni, de exemplu, pot sa vad care sunt lucurile care mi-au adus un zambet…si care sunt cele care m-au stresat la maxim.

Ce asteptari am de la blogul meu si ce asteptari am eu de la vizitatorii mei ? Nu am asteptari de la blogul meu, mai tare am asteptari de la mine !! Adica vreau ca blogul asta sa ma ajute sa iau decizii cat mai bune. Cat despre cititorii mei, m-as bucura sa nu renunte la bloguri, si sa ma viziteze atunci cand au timp. Nu de putine ori, m-au tras on-line de maneca si m-au facut sa zambesc. Sau m-au ajutat cu cate un sfat.

Anunțuri

Povestea blogului meu

Se întâmpla în urmă cu mai bine de un an…mai precis prin ianuarie 2010…Tocmai pusesm punct unei relaţii de muuulti ani şi eram într-o stare deplorabilă. Într-una din nopţile de nesomn, în timp ce căutam bazaconii pe net, îmi amintesc de o colegă care îşi făcuse blog şi mă gândesc să arunc un ochi. Apoi am dat clik pe cele din blogroll şi am dat peste un blog fain, cu un nume care mi-a atras atentia Imperfectgirl. Pe blogul Biancai mi-am petrecut multe nopţi şi am înţeles multe… Aveam impresia că sunt rânduri scrise de mine. Aşa am înţeles că sunt şi alţii, la fel de fragili ca mine. Că nu doar eu am fost dezamăgită de cel de lângă mine… Că nu doar eu simt nevoia să plâng, atuncă când mă simt aiurea…Acum 1 an, Bia a fost pentru mine un adevărat psiholog. (Da, e perfect adevarat) Şi vreau să îi mulţumesc pentru asta! Pentru mine, a devenit mai mult decât o surioară. Şi de aici a venit ideea cu blogul. (Tot de a Bia, am furat şi numele iniţial al blogului „imperfectwoman”.)

Apoi, a venit partea interesantă. Că m-am chinuit ceva vreme până am reuşit să îl fac, e altă poveste. (Blonda din mine, nu reuşea să priceapă o iotă, mai ales ca era in engleza). Cred că anul trecut prin noiembrie am reuşit, într-un final, să îl fac funcţional. Şi apoi iar probleme. Ce să scriu?? Spre ruşinea mea recunosc că am stat câteva zile bune, uitându-mă ca viţelu’ la poarta nouă şi nu am fost capabilă să încheg 3 rânduri. Apoi…nu ştiu..a venit de la sine şi îmi place tare mult!! (De când eram în generală, obişuiam să ţin jurnal, aşa că nu era un lucru atât de nou)

Blogul l-am creat în primul rând, pentru că simţeam nevoia să mă înţeleg pe mine, să înţeleg unde greşesc şi am sperat că o să mă ajute să iau nişte decizii. Ajunsesem într-un punct în care nu mai ştiam ce să fac. Era clar că nu îmi era bine şi încercam să pricep unde greşesc. Şi…chiar dacă nu au trecut prea multe luni, recunosc că m-a ajutat mult. (De exemplu, datorita blogului am inteles ca sursa mea zilnica de nervi, era a mea sefa care isi facuse un obicei din a-mi strica toate zilele, si asta pentru ca asa vroiau muschii ei). În plus, am descoperit un alt lucru…Că prin intermediul bogului, pot să îmi fac prieteni… 🙂

Desi poate sa para ciudat, pe mine blogul mă ajută mult. Să zicem că prin intermediul lui am reuşit să fac pace mine. …. (Ok, mai am mult de lucru la capitolul asta, insa macar incerc).

Aventuri cu primul card

Pana acum cateva saptamani, eu n-am avut card. Niciodata. Adica mereu am preferat sa stiu banii in portofel ( cum bunica-mea ii tinea in bastista), pentru ca asa simteam eu ca detin controlul asupra lor. Adica la ce sa iau salariul, sa il pun pe card, apoi sa il scot inapoi, iar la final sa mai dau si bancii comisioane? Mi se parea o tampenie. Sau cum sa platesc cu cardul la shopping? Daca n-am bani suficienti in cont si ma fac de ras? Sau daca ma duc undeva, la un magazin mai mic, si nu pot sa platesc cu cardul? Sa zicem ca in mare, astea au fost motivele pentru care nu mi-am facut card. BUN.

In urma cu vreo cateva saptamani, sefii astia noi au decis sa ne dea salariile pe card, asa ca (obligata) am intrat si eu in randul lumii. Convinsa fiind ca n-o sa ma decurc singura in veci cu bucata de plastic, am zis ca la primul salariu iau pe cineva cu mine sa scot banii de pe card. Azi ma anunta banca prin sms ca am primit salariu. Cum n-a aveam pe cine sa iau cu mine sa ma ajute sa dezleg misterul cu cardul, imi propun sa aman evenimentul pana luni. Acasa insa ma asteptau niste facturi restante (si implicit posibilitatea sa raman fara net si tv) iar frigiderul gol. Ma duc la geanta si gasesc portofelul lefter. Nasol moment.

Cum era vineri si ora 4 si ceva, realizez ca daca nu vreau sa raman rupta de lume (adica fara net, tv si probabil fara curent) sau rupta de foame (ca mancare n-aveam cu ce lua), ar cam fi cazul sa imi iau inima in dinti si sa ma duc sa-mi scot singura salariul de pe card. Nu de alta, dar la 5 inchidea banca unde puteam sa platesc facturile. Asa ca imi iau inima in dinti, cardul in geanta si codul cardului strans in pumn si ma duc la banca, rugandu-ma sa nu fie oameni la coada sa ma fac de ras. (Acu’ eram si eu constienta ca nu mai sunt prea multi care n-au habar ce e cu cardul sau cum se foloseste).

Ajung la banca, si imediat dupa mine, intra un nene. Ma fac verde si-i zic sa scoata el primul ca eu nu gasesc cardul. 🙂 Pleaca nenea si scot si eu cardul. Il infig in gaura cu pricina (ca am tras cu ochiu la nenea CUM se infige si mai ales UNDE), si incepe balamucul. Pana la un punct, a mers. Apoi nu mai stiu. Tot ce-mi amintesc e ca dracia aia de bancomat mi-a vomitat de vreo 3-4 ori cardul. Bani ciu-ciu. Eram in spume si ma rugam sa nu vina careva si sa ma fac de ras. (Bine ca am realizat ca-s camere de luat vederi, ca altfel luam bancomatul la suturi). Dau sa scot tot salariul, da’ minunea-mi spune ca n-am bani suficienti in cont (oarecum logic, ca banca isi luase comisioane). Dau sa scriu alta suma, apas pe ceva si iar imi scoate cardul. Eram plina de draci. Apoi apas pe un buton din ala cu sume prestabilite si intr-un final, bancomatul imi da si mie 500 de lei. Ca atat scria pe butonu pe care apasasem. Nici nu va imaginati fericirea de pe fata mea, ca am izbutit singura sa scot bani de pe card. (Nu se pune ca n-am putut sa-i scot pe toti).

Si uite asa am regretat ca banii nu se mai dau in mana, ci pe card. Si m-am convins ca aveam dreptate cand spuneam ca e mai bine fara card. Asa.